2017. december 6.

Bartócz Ilona: Jön a Mikulás!




Azon a télen korán leesett a hó. A Nyuszi elgondolkozva ballagott az erdőszélen, a kopasz bokrok mentén, és éppen arra gondolt, hogy egy csöppet sem szereti a havat. A hó alól olyan nehéz kikaparni az ennivalót, elbújni is alig-alig lehet, márpedig egy Nyuszi életében gyakran előfordul, hogy rejtőzködnie kell.      
     A hó világos volt, a Nyuszi gondolatai meg sötétek. Egyszercsak zajt hallott, megállt, hegyezte a két tapsifülét. Mi ez a zaj? Valami pattog... Beleszimatolt a levegőbe: füstöt érzett. Egy kicsit félt a Nyuszi, de kíváncsisága legyőzte a félelmet, s indult arrafelé, ahonnan a zajt hallotta. Egy vén tölgyfa alá ért. A tölgyfa alatt Barna Mackó szorgoskodott, tüzet rakott éppen, pattogtak a tűzre rakott száraz gallyak, vékony kis füstcsík szállt a magasba.
     – Jó napot, Barna Mackó! - köszönt a Nyuszi. – Látom, tüzet raksz. Minek az a tűz?
     – Jó napot, Nyuszi! Hogy minek a tűz? Ma este jön a Mikulás,  remélem, ajándékot is hoz majd. Lehet, hogy fázni fog a lába, gondoltam, hadd melegítse meg a tűznél... És ha már ég a tűz, főzök neki egy kis levest. Mondd csak, nem adnál a Mikulás-levesbe egy-két káposztalevélkét?
     – Szíves örömest – mondta a Nyuszi –, hazaszaladok érte!
   Ugrott a Nyuszi, futott a káposztalevélért. Mire visszatért a tölgyfa alá, fényesen égett a tűz, és Barna Mackó mellett Mókus ugrándozott.
     – Én makkocskát hoztam a Mikulás-levesbe! – kiáltotta, mikor meglátta Nyuszit. – Nagyon finom lesz ez a leves!
     – Magam is úgy gondolom - mondta a Nyuszi, és beledobta a káposztaleveleket a csuporba, melyet Barna Mackó a tűz fölé akasztott.
     – Szóljunk az Őzikének is! Mókus, ugrándozz el Őzikéért!
     Mókus fürgén pattant, ugrott egyik ágról a másikra, és hamarosan visszatért Őzikével.
     – Illatos füvecskét hoztam a Mikulás-levesbe! – mondta Őzike. – A Kisróka még nincs itt?
     – A Kisróka semmit sem tud hozni a Mikulás-leveshez – morgott Nyuszi. – Ne is hívjuk ide!
     – De bizony idehívjuk! – mordult föl Barna Mackó. – Idehívunk mindenkit az erdőből is, a mezőről is, akár tud hozni valamit a Mikulás-levesbe, akár nem! Meghívjuk Kisrókát, Mezei Egeret, Kisfarkast,  Kismadarat; bízd csak rám, Nyuszi, tudom én, hogy a Mikulás még a meleg  levesnél is jobban szereti, ha együtt várunk rá itt a tűz körül!
    Nyuszi megbillentette a bal fülét:
    – Ahogy akarod, Barna Mackó! Te raktad a tüzet, te kavarod a levest, te hívd meg a vendégeket is.
   Az erdei apróságok hamarosan mind megérkeztek: Egérke búzát hozott a Mikulás-levesbe, Kismadár fenyőmagot, Kisróka és Kisfarkas meg sok-sok száraz gallyat gyűjtött, hogy minél fényesebben égjen a tűz.
   És a fényes tűz körül ülve akkor este együtt várták a Mikulást.



Vine  Moșul !            

În iarna aceea zăpada a căzut devreme. Cum se plimba la marginea pădurii, printre tufișurile desfrunzite, Iepurașul se gândi că nu îi place zăpada, îi este extrem de dificil să caute hrana printre nămeți, și îi este greu să se ascundă, iar pentru toți iepurașii asta este foarte, foarte important.
Zăpada strălucea, dar gândurile Iepurașului erau întunecate. Deodată, auzi un zgomot, se opri și ciuli urechile. Ce-o fi acest zgomot? Ce păcăne? Adulmecă aerul: simți un vag miros de fum. I se făcu un pic frică, însă teama îi fu învinsă de curiozitate, astfel că porni în direcția zgomotului. Ajunse sub un plop îmbătrânit de vreme, sub care trebăluia de zor Ursul. Făcea tocmai un foc, crengile uscate pocneau măcinate de flăcări, o dâră subțire de fum unduia înspre cer.
-          Bună, Ursule! – îl salută Iepurașul – Pentru ce ai făcut foc?
-          Bună Iepurașule! Am făcut focul pentru că în această seară vine Moșul. Sper că va aduce și cadouri. Și pentru că probabil picioarele îi vor fi degerate, m-am gândit că poate se va încălzi un pic la foc. Iar dacă tot arde focul, îi fac și o supică. Spune-mi te rog, nu ai cumva ceva frunze de varză pentru supă?
-          Ba, cum să nu! – zise Iepurașul plin de entuziasm – mă duc acasă să aduc!
Și porni Iepurașul în fugă să aducă frunzele de varză. Când ajunse înapoi, focul deja ardea strălucind, sosise și Veverița, care țopăia veselă lângă foc.
-          Iar eu am adus ghindă pentru supa Moșului! – strigă Veverița, când a zărit Iepurașul.  Vai, ce supă bună o să iasă!
-          Și eu zic! – se entuziasmă Iepurașul, în timp ce aruncă frunzele de varză în ibricul pe care Ursul îl agățase deasupra focului.
-          Să chemăm și Cerbul! – zise Ursul. – Veverițo, fugi după Cerb!
Nu-i trebui mult Veveriței, sări din pom în pom și se întoarse însoțit de Cerb
-          Am adus ierburi aromate pentru supă! – anunță vesel Cerbul. – Vulpița nu a ajuns încă?
-          Vulpea nu poate contribui cu nimic la supă! – mormăi Iepurașul – Mai bine să nu o chemăm!
-          Ba o chemăm! – spuse răspicat Ursul – Vom chema pe toți cei din pădure, că pot contribui la supă, că nu! Vom invita Vulpița, Șoricelul, Lupușorul, Pasărea, lasă Iepurașule, că aranjez eu asta. Știu că Moșului îi place să îl așteptăm toți, mai mut decât îi place supica!
-          Cum vrei, Ursule – flutură din urechi Iepurașul. Tu ai pus focul, tu faci supa, tu inviți și oaspeții.
Vietățile pădurii sosiră rând pe rând. Șoricelul aduse grâu pentru supă, Pasărea semințe de pin, Vulpița și Lupușorul strânseră multe vreascuri, ca focul să ardă cât mai strălucitor.
Apoi se așezară toți în jurul focului, așteptând sosirea Moșului.


                             După o poveste de  Bartócz Ilona,             Traducerea Monica Beatrice Albu

Nincsenek megjegyzések:

Printfriendly

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...